Nasturele

țineam sub limbă un anotimp amar
zăpada cobora până la genunchii copacilor
și cineva lăsase un șarpe
în mijlocul iernii
ca pe o propoziție neterminată

l-am ridicat
i-am făcut loc lângă inimă
acolo unde sângele circulă fără să întrebe
cine are dreptul să trăiască

avea frigul tuturor lucrurilor
care au fost iubite prea târziu
un nasture maro s-a desprins de la haină
patru găuri
niciuna suficient de mare
pentru ieșirea dintr-un om

a căzut în zăpadă
fără zgomot
așa cad lucrurile importante
când nimeni nu le numără.

apoi au venit zilele
cu anatomia lor de obiecte domestice
o masă, o fereastră, o găleată cu flori
rădăcinile se retrăgeau la atingere
ca niște animale mici
care învățaseră ceva despre mâini

în găleata cu flori
nasturele plutea printre lalele
maro
aproape viu
aproape februarie
cu patru găuri prin care apa
își putea aminti zăpada

l-am pus în buzunar
lângă lucrurile fără întrebări
un bon de pâine, o cheie, resturile unei zile
în care nu murise nimeni
și totuși se făcuse loc.

șarpele plecase
pe piept rămăsese un semn
o mică eroare de circulație
între piele și ceea ce pielea
nu reușește să țină înăuntru

nu știu când a început primăvara
știu numai că florile aveau rădăcini
și că rădăcinile se temeau de degete

într-o dimineață am găsit nasturele lângă ghiveci
avea pământ în toate cele patru găuri
ca și cum cineva încercase să planteze o haină
să crească din ea un trup
să-i dea înapoi tot ce pierduse

între ghiveci și nasture rămăsese puțin pământ
l-am luat între degete
era cald.