Spate în spate · Proză fantastică · Fragment
Strălucitoare zale căzură din lumină, deoparte.
Privirile se îndreptară spre cascada în ropot, asemenea unei ploi de vară care înverzea frunzișul.
Sângele îi clocotea de amintiri din viitor.
Erau împreună, lângă focul viu, în mireasma liniștitoare a rășinii arse, modelând din lut statuete protectoare pentru zilele ce aveau să vină. Nimic nu se făcea la întâmplare. Mâinile se mișcau odată cu buzele. Cuvintele alese se împreunau cu lutul, purtând un mesaj fără vârstă, fără timp.
Pământ, apă și suflet.
Odată rostite, cuvintele, picături de înțelepciune străveche, chemau alte cuvinte. Fiecare limită atinsă dezvăluia una mai îndepărtată. Cuvinte simple, cu înțeles sacru.
Poruncile se hotărau pe muntele sfânt, în înălțimile pustii, acolo unde vibrația stâncilor pătrundea până în adâncul ființei, dându-ți senzația căderii în gol. Acolo, totul era simplu, măreț și puternic, iar fruntea muntelui străpungea cerul.
Străjuit de brazi cu rădăcini noduroase și coroane fremătătoare, drumul spre înălțimi se deschidea numai celor aleși. Dincolo de brazi, colțurile de piatră ascundeau peșteri ale căror intrări puteau fi deschise și închise doar de sacerdoți.
Nimeni nu putea pătrunde acolo fără să dorească și fără să fie dorit. Era țara semnelor, iar drumul, un labirint. Era locul în care se dobândea viața veșnică.
La începutul zilei, când cerul începea să se albească, iar prima rază de soare, prinsă în oglinda de aramă, căpăta puterea de a aprinde focul sacru, se adunau cu toții într-o tăcere solemnă, pregătiți să asculte ceea ce urma să li se dezvăluie.
Soarele și oglinda aprindeau focul sfânt.
Începu invocarea:
— Zamolxis, tu ești Soarele! Adu-ne lumina! Luminează-ne!
Pereții peșterii, acoperiți de cristale, începură să strălucească în mii de nuanțe, asemenea unui curcubeu.
Preoții, îmbrăcați în veșminte albe, cu brâuri late țesute cu fir de argint și opinci bătute cu ținte de bronz, se apropiară de foc cu mâinile ridicate.
Tăcerea se așternu din nou, acoperind orice întrebare.
Primeau cu toții marele dar, Darul Soarelui, și știau că, odată cu el, avea să vină și răspunsul.
În liniștea deplină răsună o voce asemenea tunetului:
— Comoara trebuie ascunsă spre păstrare. Semnele vremii vor vesti dimineața. Nu poate exista trecut fără viitor, așa cum nici viitorul nu poate exista fără trecut. Într-o zi binecuvântată, comoara va fi găsită. Și atunci toate vor fi ca la început.
