Colecționarul de tăceri · Fragment integral: Drumul inițiatic
La capătul potecii nu era nimic. Nici poartă, nici casă, nici vreun semn că drumul fusese făcut pentru a ajunge undeva.
S-a oprit, iar valiza a rămas în mâna lui cu liniștea unui obiect care își îndeplinise rostul. Pentru prima dată, i s-a părut că nu el o adusese până acolo.
Poate că fusese doar mâna necesară.
Drumul începuse cu mult înaintea pădurii, într-un timp pe care nu-l mai putea numi, poate chiar în clipa în care prima tăcere intrase în el și își făcuse loc printre cuvinte.
De atunci, valiza se umpluse fără să primească nimic care să poată fi cântărit. În ea rămăseseră cuvintele nerostite la timp, plecările, absențele, întrebările fără răspuns, iubirile neterminate și toate viețile pe care o singură alegere le lăsase de cealaltă parte a realității.
Cu fiecare pas, însă, înțelesul ei se schimbase.
Nu mai era locul în care păstra tăcerile.
Era locul în care tăcerile păstrau urmele lui.
A încercat să o lase jos, dar mânerul nu s-a desprins. Nu era prins de palmă și totuși nu putea fi lăsat.
În jur, pădurea tăcea ca și cum ar fi cunoscut o regulă care lui îi fusese ascunsă.
Atunci a privit valiza.
Cuvântul dispăruse.
Absența lui îl tulbură mai mult decât toate tăcerile purtate până atunci. Fără nume, ele nu mai puteau fi așezate în trecut și nici despărțite de ceea ce devenise.
A înțeles că drumul nu îl dusese spre un loc. Îl trecuse prin propriile lui absențe.
Prin tot ce pierduse, prin ceea ce iubise, prin ceea ce nu avusese curajul să rostească, până când fiecare tăcere devenise o treaptă spre ceva ce nu mai putea numi întoarcere.
A făcut un pas.
Valiza a rămas pe loc.
Sau el.
Pentru o clipă, hotarul dintre cel care purtase și ceea ce fusese purtat s-a șters.
Apoi drumul s-a golit.
În mijlocul lui a rămas doar valiza, închisă, fără nume.
Dinăuntru, cineva ținea strâns de mâner.
Și poate că acolo se păstrase, dintotdeauna, singura parte din el pe care lumea nu reușise niciodată să o rostească.
