Despre orbirea celor care văd totul

O oglindă fisurată reflectă silueta unui om, în alb-negru.

Există o formă de orbire care apare tocmai atunci când omul este convins că vede limpede. Nu din lipsă de cunoaștere, ci din convingerea că a înțeles suficient încât să nu mai aibă motive să se îndoiască de sine.

În timp, ajungem să ne confundăm cu propriile convingeri. Ne construim o imagine despre cine suntem, o întărim prin experiențe, lecturi și confirmări, până când orice observație care o contrazice începe să ne deranjeze. Uneori nici nu ne dăm seama când încetăm să mai apărăm o idee și începem să apărăm imaginea pe care ne-am făcut-o despre noi.

Așa se explică de ce omul care vorbește despre toleranță poate respinge cu vehemență o opinie diferită, cel care pretinde că și-a depășit orgoliul se poate simți ofensat de cea mai neînsemnată observație, iar cel care condamnă judecata celorlalți ajunge să-i judece fără ezitare. Nu întotdeauna din ipocrizie. Uneori, pur și simplu, nu observă diferența dintre ceea ce susține și felul în care se comportă. Alteori o bănuiește, dar găsește suficiente explicații pentru a nu fi nevoit să o recunoască.

Nu este un fenomen rezervat spiritualității, deși acolo poate îmbrăca forme spectaculoase. Îl întâlnim în religie, în politică, în știință și oriunde o convingere ajunge să conteze mai mult decât disponibilitatea de a o pune la îndoială. Până și inteligența poate deveni un obstacol în calea înțelegerii atunci când o folosim mai degrabă pentru a avea dreptate decât pentru a descoperi unde greșim.

Mă preocupă mai ales felul în care reușim să folosim ceea ce învățăm pentru a ne confirma ceea ce credeam deja. Citim, cercetăm, acumulăm informații, dar uneori nu facem decât să găsim argumente tot mai bune pentru a rămâne neschimbați. Iar când întâlnim ceva care ne contrazice, avem suficientă pricepere încât să explicăm de ce nu ni se aplică. Cu cât știm mai multe, cu atât putem deveni mai convingători, inclusiv atunci când ne înșelăm.

De aceea, nu sunt convins că putem vorbi întotdeauna despre ipocrizie. Ipocritul știe, măcar într-o anumită măsură, că între ceea ce spune și ceea ce face există o diferență. Mai greu de înțeles este omul care nu o vede, care crede sincer în propriile principii și tocmai de aceea nu observă cât de des le încalcă. Sinceritatea nu îl ferește de autoamăgire. Uneori îi dă și mai multă încredere în ceea ce crede despre sine.

Și atunci, cât din ceea ce numim evoluție este o schimbare reală și cât reprezintă doar felul tot mai elaborat în care am învățat să vorbim despre noi?

Nici îndoiala nu ne oferă neapărat o garanție. Putem fi atât de mulțumiți de capacitatea noastră de a ne pune întrebări, încât să nu observăm că așteptăm, de fapt, răspunsurile care ne convin. Ne putem considera lucizi tocmai pentru că am înțeles cât de ușor se înșală ceilalți, fără să bănuim că această constatare nu ne face mai puțin vulnerabili la propriile erori.

Poate de aceea ne este atât de ușor să descoperim contradicțiile altora. Le vedem mecanismele de apărare, le recunoaștem justificările, le identificăm slăbiciunile cu o precizie remarcabilă. În schimb, pe ale noastre le numim principii, discernământ sau experiență de viață. Și, uneori, chiar sunt. Tocmai aici apare dificultatea: nu orice convingere fermă ascunde orgoliu și nu orice justificare este o încercare de a evita adevărul. Dar cum facem diferența atunci când suntem noi înșine cei care judecă?

Cu cât devenim mai pricepuți în a explica felul în care funcționează ceilalți, cu atât putem deveni mai convingători atunci când ne justificăm propriile reacții. Iar dacă ajungem să recunoaștem acest mecanism, nu înseamnă neapărat că am scăpat de el. Putem transforma până și această recunoaștere într-un motiv de mulțumire de sine, convinși că simplul fapt de a ne cunoaște slăbiciunile ne așază deasupra lor.

Mă întreb dacă nu cumva aici se află una dintre limitele cele mai greu de acceptat ale cunoașterii de sine. Nu ne putem privi din afara propriei minți cu aceeași detașare cu care pretindem că îi privim pe ceilalți. Oricât am încerca să fim obiectivi, cel care observă este și cel observat, cu toate amintirile, temerile și convingerile sale. Asta nu înseamnă că suntem condamnați să ne înșelăm, ci doar că luciditatea nu este ceva ce dobândim o dată pentru totdeauna.

Am putea, desigur, să citim toate acestea și să ne gândim imediat la câțiva oameni cărora li se potrivesc perfect. Probabil chiar le-ar prinde bine să le citească.

Dar dacă și ei ar face exact același lucru?

Și dacă, în timp ce ne recunoaștem atât de ușor unii altora orbirea, fiecare dintre noi ar rămâne la fel de convins că este singurul care vede?

  ↗ Distribuie


Descoperă mai multe la Cuvinte pictate — Laura Matache

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.