Un fluture albastru se aseza să se odihnească pe o frunză
roșie ca sangele.
Era trist și încă vibra de iubire la orice atingere. Se
învârtise în jurul unor dorințe și acum,
ostenit, rămase pe gânduri.
Nu înțelegea de ce nu poate face tot ce își doreste, de ce nu
poate avea tot ce își doreste…
În el ardea o lumină tainica, o lacrimă de diamant, ce îi
insenina nopțile și îl contopea cu
infinitul.
Aripile sale erau în nuanțe amestecate de albastru, ca o
vâltoare, ca o furtună. Și fiecare bătaie
de aripa, amesteca albastrul, facandu-l mai intens.
Era atât de fragil….și stia atât de bine lucrul acesta. Orice
pala de vânt îl transforma într-un
fulg de papadie ce plutea fără putere de întoarcere.
Privea în jur și cauta ajutor.
Iubea lumină soarelui și liniștea binefacatoare a nopții.
Privea cu atâta iubire luna și simțea cum noaptea îl
învăluie cu camasa ei tesuta cu stele
strălucitoare, protejandu-l. Se asezase pe frunză roșie ca să
o priveasca mai bine. Și ca să se
odihnească, obosit de atâta căutare și zbor.
Zbura mereu, cauta mereu și nu se liniștea de loc. Cu
fiecare clipa ce trecea, devenea mai trist
știind ca zborul lui era zadarnic. Simțea ca viața lui nu are
rost, ca e atât de mic și de
nesemnificativ încât nu înțelegea de ce a aparut. Părea că
nimeni nu îl vede, nu îl observa și ca
doar el contempla totul, ca pe un tablou minunat, la care
de câte ori privesti, descoperi iar și
iar alte lucruri, alte minunatii. Ca într-un vis.
Nadajduit cobori privirea și rămase uimit. Alături de el pe
frunză era o picătură de rouă
scanteietoare. Un bob perfect, o lacrimă asemeni celei ce
ardea cu atâta intensitate în sufletul
lui.
Zâmbi. Privi cu atentie și se descoperi ca într-o oglinda. Se
scalda în bobul de rouă cu toata
imensitatea fiintei sale.Ochii sai zambeau. Era fericit.
