Pentru el, mângâierea sufletului era ca o ploaie de soare,
un soare de dor fără margini, o mare
inundată de lumină.
Inima lui batea tare la emoția revederii.
Era ca un copil care are nevoie de liniște, de dragoste, care
are nevoie de zbor.
Tăcerea așteptării era grea.
Vibra la atingerea viselor de demult.
Nopțile îi erau răscolite și visele inundate de culoare ce
exploda pe cerul senin plin de stele.
O va cauta mereu pe potecile vieții și va ridică brațele de
nenumarate ori.
Păsări cu aripile ude de o lumină zeiasca îi dădeau roata
cetatii.
Privea spre cer.
Turlele cetatii aveau conturul rosului de răsărit.
Se intreba atunci:
„Există dragoste? Mai există dragoste? Parcă totul în jur e
doar un morman de amintiri…”
O durere sfâșietoare îl facu să descopere o rană adâncă ce
nu se mai vindeca.
Părea a nu mai gasi calea spre eliberare.
Se simțea ca un napastuit al soartei, amarnic încercat de
așezarea neprielnică a stelelor.
Era incatusat în noaptea amara, lipsita de dragoste.
O lacrimă albastră îi umezi geana.
Deodată, o stea îi lumină dramatic gândurile. Steaua,
albastră ca și lacrima sa, îi șopti:
„Va veni o noapte cu miros de portocala și atunci bucuria
implinirilor tale va fi iar întreagă!
Rotile imense ale timpului vor fi iar puse în mișcare și
atunci luciul lor argintiu te vor
calauzi.”
Steaua albastră îi trimise rauri de argint, niciodată
intrerupte și îi rascoli amintirile,
spulberand durerea și alegand lumină.
Zâmbi atunci, așa cum nu o mai facuse de mult.
Privi în jur și totul era altfel. Auzi marea chemandu-l.
Se apropie de țărm. Privi marea cum sărută malurile și
zidurile cetatii sale. Privi pescarusii care
fără teama de inalturi se roteau senini. Văzu, în zare, o
barca de pescari ce în disperarea lor nu
gaseau țărmul. Era o vecie până la orizont.
Atunci intelese și închise ochii. Simți deodată briza sarata
mangaindu-i fata.
Și mai simți și căldură soarelui ce se ivea din mare, mai
frumos ca niciodată.
Steaua albastră ce-l privea, zâmbi atunci.
