Din toamna cădeau frunze multicolore și sinuciderea
aceasta lentă, era un dans straniu ce aducea o
muzică sfâșietoare, neînțeleasă de trecătorii grăbiți.
Se tot auzeau bufnituri îndepărtate care dădeau o cadență
ciudată și mersului și tuturor
mișcărilor.
În microbuz era lume multă, pestriță care-și frământa
problemele mărunte în șoapte șuierate.
Stăteam într-un loc mai ferit, lângă geam, aproape de niște
bătrâni tăcuți.
Haina neagră și moale îmi dădea o senzație plăcută de
protecție și o dragoste tăcută și calmă mă
învăluia, trimițând un aer călduț spre ochii ce sărutau
peisajul de câmpie roditoare. O umezeală
plăcută șoca campia și fremăta prin trapa ușor deschisă.
Pluteam în visare și întorceam privirea în toate părțile.
Nimic nu trăda frământarea, deziluzia.
Timpul trecea printre degete și dintr-o dată m-am trezit în
orașul vechi.
Pășeam atentă la frunzele ruginii care șuierate de
vânturile toamnei se adunaseră în unghiurile
ferite ale clădirilor și în cotloane ascunse de fierbere.
Fațadele vechilor clădiri care supraviețuiseră, scoteau la
iveală un oraș plin de farmec, cu
balcoane grele, ornamentate, cu părți decorate în bronzuri
vechi, coclite și pline de fantezie.
Mergeam spre locul știut cu pași înceți, liniștitori.
Sub castanii ruginii stăteau părăsite și aruncate bănci care
ornamentau parcul plin de verdeață.
Trupurile de piatră ale statuilor stăteau neclintite ca într-
un muzeu imaginar, plin de amintiri.
Un val de vânt venit din înălțuri, împrăștie frunzele
foșnitoare.
O bătrână trecu încet pe lângă mine cu un coș plin de
crizanteme.
Spre deosebire de alte părți ale orașului, unde noul își
făcea apariția de la o zi la alta, aici în
vechiul centru farmecul romantic imprima locuitorilor o
liniște sufletească plină de duh.
Sufletul mi-era împăcat. Lume puțină, melancolie multă.
Cu gândul la măreția unui răsărit de soare în suflet, îmi
imaginam ce a fost acum o sută de ani
aici.
Cât de puțin se leagă spiritul de materie…
