TU, simbol al multora ce-au suferit
Peste puțin, în miezul nopții,
Încununat de grea lumină
Sub mâna blândă a Tatălui iubit
Iar te ridici să ne mai luminezi
Și noi să credem că
Iubirea e totul pe pământ.
Când te ridici mai ia-ne din nevoi
Sunt multe…
Sunt oameni, care, flămânzi,
Îți intră-n casă și aprind lumini
Se roagă, apoi îi năpădește plânsul
Li-i greu.
Speranțele-s topite și licărul de soare
Pe care-l văd, renaște-n ochii lor
Un susur de lumină bună.
Întinde mâinile și rupe
Lanțurile acestei omeniri.
Atâtea veacuri de amar ne-apasă oasele
Și tot mai credem în zadar că suntem nevinovați.
Am inventat atâtea, crezând ca ne putem spăla de grelele
păcate.
Gândindu-ne la noi, am stat cu ochii ațintiți la tine,
Mirați că nu ziceai nimic,
Rănit de ignorante și de spini,
Cu urme dureroase-n piept.
Dar te ridici în larga zare,
Acolo unde lumină este fulg
Și puterea e iubirea pentru tot și toate.
