Tata, am toată amintirea ta strânsă-n mine ca o chilie
Dumnezeu știe…
Afară, vara cu ploile ei se încoardă
verdele din fereastră începe să ardă
și-mi măresc ochii, cum mi-i măream copil
tu stai îngândurat, eu de fereastră mă apropii tiptil
și-mi întind mâinile în ploaie, și-n cântec de păsări
și-n stradă.
Venirea toamnei face sufletul neîncăpător
și atunci aștern pe hârtie ce dă pe dinafară.
Amintirile verii, ale zilelor și faptelor trecute.
Intersectări cu oameni, locuri, muzici –
fugare clipe luminând neantul.
Arcuri de culori se ridică
și toamna pășește tumultuos,
răscolitor în suflet.
E soare mult și bună dispoziție
în piept, în nări, în mers.
Vor pâlpâi castanii-n amurgul roz-violet.
Romanțe, parfum de crizanteme,
urcând spre bolți, în unde, vor pluti.
Tai cu privirea un disc din ce se vede
și născocesc năstrușnice proverbe.
Ce seară cu ce nume ne va reîntâlni?
Câți ani pe umeri vom mai purta tăcere?
