Laura Matache · Cuvinte pictate (2010)
10 / 44
Vino cu mine în străfundurile învolburate ale visului ca să ne cufundăm cu dor în valurile de culori ale toamnei. Tu ești acolo, dar vino aici. Cu mine. Să găsim aceleași vorbe și aceleași gesturi. Trecând pe acolo…nu te-aș mai găsi. O urmă ușoară pe pământ. Atât. Aș adulmeca-o ca un câine și m-ar duce în deșert. Nici dispoziție de a adulmeca nu mai am… Te văd ca pe un obiect de ceramică, extrem de subțire, de fragil. Te văd printre straturile de pământ trist. Pământ generos, dăruindu-te mie. Iute, un gest îmi vine în minte. Mi te iau din memorie, mai subțire decât în pământ, și te așez lângă inimă. Inima și ea – ceramică vie-pulsând smalțul sângelui, sticlos, sunător. Ceramica aspră pe care e desenată o floare. Te mai văd uneori, seara târziu, ciocnindu-te de stele înlăcrimate și tremurând cuvintele ca un cuib de pescăruși flămânzi. Tu treci. Ai trecut. Pentru o clipă, pădurea se leagănă în ochii tăi. O pasăre ți se așază pe inimă. La mine în interior ceramică a devenit piesa de muzeu.
Trec pe lângă tine și nu mă vezi. Am devenit de mult o umbră. Târziu, când mă vei căuta, voi fi și eu o piatră din cele găsite de arheologi. Dar nu mă va așeza nimeni, niciunde.
© Laura Matache · Toate drepturile rezervate.
