Poate să omoare această „liniște” roz,
zâmbetul bonom, peste tot afișat,
al celor ce-au promis bunăstarea
mulțimii ce acum înghite-n sec?
Mulțimea, mereu înșelată,
a tras jugul neamului cu amar și greu…
Masa bogaților se încarcă
și strălucește de la șiragurile de mărgăritare
din sudoarea celor curați și obidiți.
Ochiul ager, treaz, în umbra unui colț,
veghează fără odihnă și caută
un glas ce ar vrea să ridice măcar
cu un deget mai sus
crucea făcută din oasele neamului
mort și înviat de sute de ori.
Pe țărână, pe bobul de grâu
și-n fântâna adâncă din ochii
Anei, ai lui Gheorghe, Vasile, Maria…
Ne-am înșelat de-o mulțime de ori
și mergem înainte
fără s-ascultăm
cum șuieră vântul subțire
prin osul străbun de sub cruce!
Câți ani pe umeri vom mai purta tăcere
și câte amintiri vom mai avea-n simțiri?
În oamenii ce tac mereu
zace dinamita.
Și ochii umbroși
măsoară atenți.
