Laura Matache · Cuvinte pictate (2010)
08 / 44
Lucrurile se dezvăluie de la sine. Perspectiva este personală, dar nu întotdeauna veridică. A fi reprezintă unul dintre sensurile vieții. Un fapt petrecut creează premisele unui alt fapt. Într-un lanț, o singură verigă le poate angrena pe celelalte; esențial este faptul de la care pornește înlănțuirea. Un fapt îl face posibil pe următorul.
Viața cotidiană înseamnă să acționezi ca ființă, să devii folositor și necesar pentru tine însuți, dar și să-ți asculți instinctele. Astfel, ajungi să te afirmi și să descoperi condițiile în care existența ta capătă autenticitate.
Iubirea este de o natură mai puțin elaborată decât întregul periplu al imaginilor senzoriale pe care le trăiești. A căuta iubirea înseamnă a iubi și a te desăvârși prin iubire. Ea nu este imaginea vieții, ci esența care ne conduce spre ceea ce este primordial și spre întregirea caracterului. Caracterul, la rândul său, desăvârșește eul și te îndeamnă să acționezi pentru tine însuți. Iar a fi prezent pentru tine însuți înseamnă și a purta iubire.
Natura este un prag al cunoașterii practice. Tot ce este necesar se află înscris cu precizie în natura lucrurilor. Esențele devin grăitoare când se împlinește dimensiunea celestă a ființei umane. Iubirea însăși este celestă. De la cunoașterea ei până la desăvârșire este o cale lungă.
Cunoașterea se naște din necesitate. Necesitatea, ca îndemn, se manifestă mai ales în personalitățile puternice. Trebuie să fii bine conturat ca persoană pentru a-ți recunoaște propriile nevoi. A te regăsi într-un alt spirit ține și de instinctul de apărare.
Natura participă în mod firesc la dragoste. Ce poate fi mai esențial pentru viață decât doi îndrăgostiți pe o câmpie? Ei fac câmpia să rodească. Natura desăvârșește chipul omului și face să înflorească în el sentimentul de trainicie. Să-ți simți gura uscată, iar iubitul să-ți dăruiască un sărut: este norocul pe care numai începătorii îl au. Dar orice începător trebuie să intuiască începutul. Chemarea dintre doi tineri stă în dorința de a se înțelege, de a comunica și de a ajunge la comuniune spirituală. Spiritul se înalță, iar ei devin mai reali.
Purificarea se află chiar în păcat, în păcatul primordial. Trebuie să fii pur ca să înțelegi parfumul florilor și ciripitul păsărilor. Te poți transforma și fără iubire, dar ea vine și te așază în cadrul natural. În mijlocul naturii devii puternic, stăpân pe tine însuți. Înțelegerea propriei persoane se împlinește prin comuniunea cu ceilalți.
A nu iubi este un sacrilegiu. Chiar natura se ferește de această lipsă: se dăruiește cu toată voluptatea, iar măreția ei stă în dărnicie. Omul nu este constrâns să înțeleagă natura, dar, pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului, are nevoie de această înțelegere. Cutia Pandorei nu se deschide decât în fața celor meschini, iar cea mai mare meschinărie este să nu iubești.
Totul se rezumă la fapte. Ele ajung la noi prin simțuri și ne obligă să ne păstrăm identitatea. Anotimpul iubirii începe atunci când gura mustește de adevăr. Trebuie să crești iubirea în palmele tale și apoi să o înalți până la cer. Ea îți altoiește firea și te ferește de blazare. Blazarea este o suferință a spiritului.
Copacii dau în floare numai când există iubire adevărată. Trandafirii sunt condamnați la moarte când iubirea lipsește. Pentru ce ar exista această planetă dacă n-ar exista iubirea adevărată? Un peisaj nu este desăvârșit dacă în el nu sunt doi îndrăgostiți, oricine ar fi ei.
Dragostea poate fi abordată în termeni filosofici, dar filosofia ei se trăiește și în intimitate. Natura capătă autenticitate pentru tine atunci când trăiești starea de înălțare. Restul se așază în jurul acestei trăiri, iar tu descoperi un sens al propriului eu.
În cea mai înaltă stare morală, te întrebi dacă ai reușit să înțelegi sensul vieții. Pe drumul spre iubirea adevărată, fiecare pas are o dimensiune morală. Abia apoi ajungi să înțelegi viața. Dragostea îți aduce demnitatea umană, iar această demnitate se naște din înălțarea pe care ți-o dă iubirea.
© Laura Matache · Toate drepturile rezervate.
