Laura Matache · Lumina iubirii (2011) · paginile 68–69
Ploaia, obosită de lunga ei cădere, se-ncolăcea, reptilă, pe brațele de cremene ale copacilor bătrâni.
Copacii, din smalț negru, mărșăluiau funebru în verzi și largi sutane, iar în jur se ridica un abur întunecat și sumbru.
Poteci umbrite înnodau bălți murdare în ițele lăsate de urâțenia ploii. Călcau stăruitor, cu greutatea lor, cu zgomot de inele, din atâtea vieți pe globul în care au tot foșnit, în agonii prelungi, frunzarele.
Vântul, cu veșnica-i mișcare, amesteca sus norii pe muzici stinse, într-o agitație plină de o vădită ură.
Ziua se prelungea cenușiu, gemând ca-n urma unei operații grele.
Ferestrele își lăsau obloanele cu teamă și umpleau zidurile albe cu ochiuri clare ce altădată sclipeau curate, în clinchet de argint.
Ceața, rece umezeală, abur ce tăia respirația, clocea în somnul ei croncănituri asprite, sinistre, peste dealuri.
Copacii, gârboviți și negri, cu fructe sângerii, se aplecau peste garduri, rodind zadarnic.
Din lut și frunze ude apare subit un ornic ce-și mărește-ntruna bătăile.
Păsările își reiau zborul și izbucnesc spre cer, spărgând luciul umed ce acoperă infernul, rostogolit de ape și ierburi lungi de fier, cu aripi mari.
Câmpiile, înăbușite în valuri de clorofilă dură, alunecă în somn tăcut.
Peste obloanele trase, ploaia tace… adormind.
