Laura Matache · Capcana viselor (2011) · pagina 44
Îmi vine mereu să mă-ntorc, dar peste tot aceiași copaci înalți, cu îngrămădirile de frunze care încep sus, departe, peste înălțimi. Aceiași copaci, cu scoarța ca din fier forjat sau ca piatra templelor dacice.
Îmi vine mereu să mă-ntorc, dar peste tot aceiași copaci… Ziua crește galbenă și rotundă, albă și galbenă, rotundă și albă. Se tot rostogolește, lovindu-se de trunchiurile acestea ca din fier forjat sau… ca din piatra templelor dacice.
La fiecare lovitură, după zbucium, cad din galbenul rotund, din albul rotund, din albul galben, fluturi tremurând, inimi pulsând, până când rotundul dispare…
Mă întorc și îmi vine mereu… să mă întorc.
