Laura Matache · Capcana viselor (2011) · pagina 13
Stau cu mâinile strânse lângă glezne, respirând aburul serii de rugină. Rochia-mi unduie calm valurile peste iarbă și frunze. Din ele se înalță focuri care mi se dăruiesc și atunci mă simt mai puțin singură, iar răcoarea mă pătrunde mai puțin. După un timp, stând tot așa, cu genunchii la gură, respirând aerul călduț de rugină, mă trezesc cu fructe de iubire, grele de arome, în palmă.
Sunt sigură că acum pot să mă ridic, să alerg și să trag după mine căruciorul cu cer albastru, apoi să mă opresc, după ce voi fi găsit un alt loc pentru o nouă visare. Brusc, cerurile se apropie, iar lumina își revarsă peste mine baia ei risipită.
Păsările cântă ca înaintea plecării într-un zbor lung, spiralat spre pământuri albastre. Dar copacii rotați îmi acoperă cerul și se îngrămădesc spre mine, zvârlindu-și crengile lungi.
Un huruit care pare să răstoarne pământul se apropie. Rămân nemișcată, ca o bucată de carne înspăimântată.
Nu-i nimeni în jur să mă scoată din întunecimea oarbă în care un monstru rage. Crengi negre mă rostogolesc în smoală și-mi murdăresc rochia.
Mâinile mi se zbat nebune în sânge și parcă fiecare lucru își scoate cravașa și mi-o aruncă în spate.
Nu văd niciun loc pe unde aș putea fugi. Încercănați și însângerați, ochii nu mai au puterea să deslușească vreo sclipire dincolo de monstrul care se târăște spre mine.
Dar știu că nici umbra care crește, nici zgomotul ce vine ca o fierbere din piatră, nici hruba întunecoasă de lângă mine nu vor putea să-mi stingă lumina. Și nici să vindece rănile pe care mi le-au făcut.
M-oi vindeca eu singură. Voi trăi cu patos înălțimea albă, scăldată în băi de abur. Mă voi desprinde din brațele bolnave ale acestei creaturi și voi întoarce împotriva monstrului lacom de victime flăcările, luminile din suliți, ca pe cele mai cumplite otrăvuri.
